Terapia de expunere pentru fobii este o metodă psihoterapeutică prin care persoana se apropie treptat și controlat de situația sau obiectul de care se teme, până când frica scade. Face parte din terapia cognitiv-comportamentală și este considerată una dintre cele mai eficiente abordări pentru fobiile specifice. Se desfășoară cu un psihoterapeut sau un psiholog clinician, pe baza unui plan stabilit împreună.
Cum funcționează terapia de expunere?
Terapia de expunere funcționează prin învățare: creierul constată, repetat, că situația temută nu aduce consecințele anticipate, iar reacția de frică slăbește. Evitarea face opusul. De fiecare dată când persoana fuge de situație, ușurarea imediată întărește convingerea că pericolul era real, iar fobia se consolidează.
În timpul expunerii, anxietatea crește, iar de obicei, dacă persoana rămâne în situație, scade treptat, în aceeași ședință sau de la o ședință la alta. Repetarea acestei experiențe schimbă treptat asocierea dintre stimul și pericol.
Ce fobii se tratează prin expunere?
- fobiile de animale: câini, păianjeni, șerpi, insecte;
- frica de înălțime, de spații închise, de zbor sau de lifturi;
- frica de sânge, de ace și de proceduri medicale;
- frica de a vorbi în public și alte forme de anxietate socială;
- agorafobia și frica de senzațiile corporale care apar în atacurile de panică.
Pentru anxietatea socială, expunerea se combină de obicei cu alte tehnici, prezentate pe larg în articolul despre reducerea anxietății sociale.
Ce este ierarhia de expunere și cum se construiește?
Ierarhia de expunere este o listă de situații legate de fobie, ordonate de la cea mai puțin la cea mai înspăimântătoare. Fiecare primește o notă de disconfort pe o scală de la 0 la 100, stabilită de persoana în cauză. Exemplul de mai jos este orientativ, pentru frica de câini.
| Treaptă | Situație | Disconfort estimat (0–100) |
|---|---|---|
| 1 | Privirea unor fotografii cu câini | 20 |
| 2 | Vizionarea unui film scurt cu câini | 35 |
| 3 | Observarea unui câine în lesă, de la 20 de metri | 50 |
| 4 | Stat la câțiva metri de un câine calm, ținut în lesă | 70 |
| 5 | Mângâierea unui câine liniștit, cu stăpânul alături | 90 |
Se începe, de regulă, cu o treaptă care produce disconfort moderat, iar trecerea la următoarea se face când cea actuală nu mai provoacă o frică puternică.
Cum decurg ședințele de terapie de expunere?
- Evaluarea: psihoterapeutul clarifică fobia, istoricul ei și cât afectează viața de zi cu zi.
- Explicarea metodei: persoana află de ce evitarea întreține frica și ce se va întâmpla în ședințe.
- Construirea ierarhiei, împreună, cu treptele și notele de disconfort.
- Expunerea propriu-zisă: în realitate, în imaginație sau prin realitate virtuală, rămânând în situație cât timp stabilește terapeutul.
- Exercițiile între ședințe, care consolidează ce s-a obținut în cabinet.
Numărul ședințelor diferă de la o persoană la alta. Unele fobii specifice răspund după câteva întâlniri, uneori chiar după o singură ședință prelungită, de câteva ore, în timp ce fobiile complexe cer un program mai lung, stabilit de terapeut.
Ce particularități are frica de sânge și de ace?
Frica de sânge și de ace se deosebește de alte fobii pentru că poate duce la scăderea bruscă a tensiunii și la leșin. Din acest motiv, expunerea se combină cu o tehnică numită tensiune aplicată: încordarea repetată a mușchilor brațelor, picioarelor și trunchiului, care ajută la menținerea tensiunii arteriale. Tehnica se învață cu terapeutul înainte de expunere.
Cine are nevoie de precauții suplimentare?
Persoanele cu boli de inimă, astm sever, epilepsie, sarcină sau alte afecțiuni medicale spun acest lucru terapeutului, mai ales când expunerea provoacă intenționat senzații fizice, cum sunt amețeala sau bătăile rapide ale inimii. La copii, metoda se aplică de specialiști în psihoterapia copilului, cu implicarea părinților. Informațiile din acest articol sunt generale și nu înlocuiesc consultul medical sau evaluarea psihologică.
Expunerea nu se face pe cont propriu, în forțe, la treptele cele mai grele, pentru că o experiență copleșitoare poate întări frica. Tehnicile de calmare, precum respirația controlată în anxietate, pot însoți terapia, dar nu o înlocuiesc. Semnele unui atac de panică seamănă uneori cu ale unei probleme de inimă: durerea sau apăsarea în piept, lipsa de aer și leșinul, mai ales când apar pentru prima dată, sunt motive de apel la 112. Gândurile de sinucidere sau de autovătămare cer, de asemenea, ajutor imediat, prin 112 sau la cea mai apropiată unitate de primiri urgențe.
